Spiritualitate

Citeam recent, în sfârșit, Anna Karenina a lui Lev Tolstoy și ajunsesem la un pasaj care m-a pus pe gânduri. Pasajul respectiv îl înfățișa pe unul din personajele principale, Levin, în biserică, reflectând asupra ce înseamnă religia și spiritualitatea pentru el, care se considera un agnostic. De fapt peste tot prin acest roman, extrem de complex și simplu în același timp, se revine la ce înseamnă religia în viețile oamenilor, în educația lor, în acțiunile lor. Romanul descrie o Rusie a secolului 19 scindată între știința noua și educația europeană – care punea știința înaintea credinței și tradiția și educația religioasă – practicată dintotdeauna în Rusia. De-a lungul romanului am ajuns să mă gândesc și eu la propria-mi părere despre spiritualitate, divintate, religie. Am încercat să port o discuție sinceră cu mine însumi, să mă analizez și să îmi dau seama ce cred cu adevărat.

Am crescut într-o familie ortodoxă ceea ce e destul de normal pentru România. Părinții au încercat să păstreze tradițiile și obiceiurile „bătrânești” dar din fericire nu ne-au impus cu tărie această doctrină. Sau cel puțin eu nu am simțit-o niciodată pe pielea mea. Ba dimpotrivă, ei înșiși fiind atrași de alte ideologii spirituale de prin est, ne-au introdus în practici precum Reiki, vindecare cu diferite energii sau lumini sau obiecte, chakre si curățarea lor, și așa mai departe. Au experimentat cu diferite sisteme de credință deși în centrul crezului lor a fost întotdeauna acel Dumnezeu al doctrinei ortodoxe. Am mers în fiecare an la slujba de înviere de Paște, am participat la slujbele religioase de la țară, am sfințit casa în fiecare an după Anul Nou. Și totuși am început să simt că ceva nu e în ordine, pentru mine, de când eram adolescent. Nu am putut niciodată să înțeleg cum o religie care propovăduiește iubirea și pacea poate să creeze atâtea conflicte și durere (mai ales când am citit mai multe despre acțiunile cruciaților creștini). În plus, Ortodoxia susținea că adevărata credință e Ortodoxia și că doar dacă practici acea religie și respecți acel set de reguli poți să ajungi în Rai. Ceea ce înseamna că din punctul de vedere al Ortodoxiei toți catolicii ajung în Iad. În același timp, Catolicismul susținea că adevărata credință e Catolicismul și că doar dacă practici acea religie și respecți acel set de reguli poți să ajungi în Rai. Adică, din punctul de vedere al Catolicismului, toti ortodocșii ajungi în Iad. Și aici mi s-a rupt firul. Adică și dacă cumva am interpretat eu greșit cele două religii, tot te trimite Penticostalismul în Iad pentru că îți faci chip cioplit din icoane. Întotdeauna va exista o altă religie care susține că ajungi în Iad fiindcă nu aparți de doctrina ei. Ceea ce înseamnă ca Iadul este extrem de înghesuit.

Încercând să înțeleg ce se întâmplă și nefiind pregătit încă să îmi definesc un sistem propriu de credință, am început să caut răspunsuri în alte locuri. Am încercat să particip la slujbe din Biserica Greco-Catolică și chiar dacă puteam să mă relaționez mai ușor la felul lor de a practica relația cu Divintatea zi de zi, tot eram nesigur. Însă cine nu e la vârsta aceea? Am fost chiar și la o slujba de pocăiți care m-a șocat în momentul în care toți din sală au început să se scuture în ceea ce ei numesc Botezul cu Duhul Sfânt. Am luat contactul și cu o organizație neo-protestantă non-denominațională care, acum, în retrospectivă, știu că funcționa mai degrabă sub forma de cult și că am trecut printr-o oarecare încercare de spălare de creier (printre altele, am fost informat că motivul pentru care există fosile care par să aibă o vechime de câteva milioane de ani este fiindcă Dumnezeu, când a creeat lumea doar acum câțiva mii de ani, a creeat-o direct cu fosile și peșteri, inscripții în peșteri, canioane, albii de râu și alte așa zise semne ale evoluție – tocmai pentru a ne testa credința).

Au mai trecut anii, am mai citit, am început să simt mai bine cu ce pot să relaționez și în ce pot să cred. Am avut o perioadă în care am încercat din nou să mă re-întorc la Ortodoxie, de dragul familiei și al tradițiilor. Încet, am început să mă îndrept spre agnosticism – acel punct de vedere care susține că nu poți afirma cu certitudine esența obiectivă a lumii, nici măcar (sau în special) când vine vorba de teoria Creaționistă. A început să mă deranjeze orice se bătea cap în cap cu evidențele științifice (și după cum vă așteptați nu am putut să accept teoria că Dumnezeu a pus oase de dinozaur în pământ pentru a-mi testa mie credința în El). Am început încet încet să nu mai văd sensul în anumite practici ortodoxe și nu am mai frecventat biserica decât doar atunci când circumstanțele au cerut-o precum participarea la nunți, botezuri sau mersul în familie la slujba de înviere – tradiția e tradiție și pentru ei e important să particip iar pe mine nu mă doare să fac asta pentru ei. Însă nu înțelegeam niciodată de ce nu se poate ca teoria creaționistă și cea evoluționistă să coexiste? De ce nu pot religiile să acepte că poate Dumnezeu a pornit întregul proces de evoluție?

Apoi am început să descopăr Panteismul sau acea concepție filozofică potrivit căreia divinitatea este identificată cu întreaga natură. Și mi-am dat seama că nu există nici o nevoie de o entitate separată care să fi creeat natura, lumea – de ce nu ar fi putut lumea însăși să se fi creeat? Revenind la reflecția mea asupra propriului set de credințe mi-am dat seama că sunt undeva între agnosticism si panteism. Recent am început sa citesc mai multe despre buddhism însă și acolo sunt unele chestii care nu mă încântă. Dar deocamdată să ne referim la creștinism și la chestiile cu care am crescut, în care am crezut că încă mai cred și mi-am dat seama că nu e adevărat.

În primul rând, de ce trebuie să existe această dualitate în divinitate? Un Dumnezeu răzbunator și unul plin de iubire. Care e logica să ne creeze Dumnezeu în păcat și apoi să își sacrifice propriul fiu ca să ne scape pe noi din păcat? De ce era nevoie de un exemplu de iubire și bunătate pe care să îl urmăm, chiar nu suntem în stare de așa ceva de unii singuri? Spre sfârșitul romanului Anna Karenina, Levin – reflectând la noul scop găsit în viață și anume acela de a se concentra doar pe acte de bunătate, compasiune – spune că „Dacă bunătatea are o cauză, nu mai e bunătate; dacă are o consecință, o recompensă, nici atunci nu mai e bunătate”. Dacă faci acte de bunătate doar fiindcă așa îți cere biserica și nu fiindcă asta simți tu că ar trebui să faci – sunt ele cu adevărat acte de sacrificare a sinelui, de compasiune? Dacă o faci fiindcă tu crezi că doar așa poti să ajungi în Rai și nu fiindcă într-adevăr crezi cu toată ființa că semenii tăi merită aceeași viață ca și a ta și că vrei să îi ajuți atunci ce rost are să faci donații sau să mergi la biserică fără să te gândești cu adevărat la cei care au nevoie de tine? Sunt atâtea și atâtea învățăminte creștine care au fost înlocuite de respectarea datinilor și mersul la biserică și rugăciuni. Din păcate eu nu mai pot să cred că dacă mă rog o să ajut pe cineva care suferă cu mult mai mult decât dacă dau un like pe facebook. Persoana respectivă o sa primească la fel de mult ajutor din ambele acțiuni.

De ce trebuie să existe Diavolul? O entitate negativă pe care putem da vina pentru toate relele din lumea asta. Nu, Diavolul nu te-a făcut să bei și să îți bați nevasta, ai făcut-o fiindcă ești un porc, o persoană oribilă și mersul la spovedanie nu o să te vindece de asta iar păcatul tău nu va fi iertat atât de ușor. Doar fiindcă mergi la biserică nu îți dă dreptul să consideri că ești mai bun decât cerșetorul de la colț care încearcă să supraviețuiască de pe o zi pe alta și judecându-l că cerșește în loc să muncească demonstrează cât de creștin esti de fapt (mai ales când nu știi nimic despre viața lui, prin ce a trecut). Vecinul nu și-a înșelat nevasta fiindcă e un păcătos fără de Dumnezeu ci fiindcă e un cretin iar românca aceea care fură în Spania nu o face la îndrumarea Diavolului sau fiindcă nu frecventează biserica ci o face de nevoie, de plăcere, din obișnuință sau fiindcă cineva o forțează să facă asta (și prin cineva nu mă refer la un înger căzut din Rai care a devenit simbolul a tot ce înseamnă Rău).

De ce trebuie să asignăm tot ce nu înțelegem unor Sfinți și să le numim miracole? Sunt atâtea lucrurile pe care nu le cunoaștem, nu le înțelegem despre natură și despre energiile care sunt peste tot în jurul nostru. Oare singurul răspuns e unul sau religios sau mistic? Sunt de acord că peste tot în jurul nostru sunt energii care ne influențează sau care ne afectează dar de ce trebuie să le numim îngeri – de ce nu fantome la urma urmei? De nu poate să fie pur și simplul natura însăși în jurul nostru? Problema cu creștinismul și alte religii care au o divinitate este că pun omul deasupra naturii și tuturor celorlalte ființe care locuiesc în lumea aceasta. Se consideră că avem un drept de a trăi mai mare decât orice altă ființă vie. Și în aroganța noastră ajungem să rănim planeta însăși și nici măcar nu ne pasă.

Momentan, următoarea explicație are cea mai mare logică pentru mine: ne naștem ca o parte din natură. Cu elemente din natură și datorită circumstanțelor potrivite pentru a apărea o nouă viață. Avem cu toții un suflet, un spirit, o părticică din energia întregului univers. Și prin toți mă refer orice ființă vie. Nu cred că doar oamenii sunt mai speciali în privința asta. Când murim, și corpul nostru se întoarce de unde a venit – acel din țărână în țărână al creștinismului – dar și energia noastră se întoarce de unde a venit, înapoi în univers – nu în Rai sau în Iad depinzând de felul în care ți-ai trăit viața. Cât despre renaștere nu pot să zic cu siguranță că aș crede că se renaște aceeași ființă. Părticica ta de energie, întoarsă de unde a pornit s-ar putea să revină exact la fel, s-ar putea să ia parte la mai multe ființe noi. Știu că această teorie nu lasă loc de vreo noțiune de karma, care să influențeze felul în care te întorci dar din nou nu cred ca e nevoie de un motiv pentru care ar trebui să fim buni și să avem grijă unul de celălalt.

Scopul în viață – ceva ce am căutat de când eram adolescent și în continuare nu am găsit un răspuns complet – este simplu. Trăiește-ți viața cât mai pur și mai plin de bunătate cu putiință. Ajută orice altă entitate să își trăiască și ea viața și să își atingă scopul. La urma urmei când ți se va termina viața te vei reîntoarce în același loc precum toate celalalte entități. Prețuiește natura, prețuiește viața, acceptă moartea ca ceva natural și parte din întregul ciclu și nu încerca să controlezi sau să schimbi prea multe. Nu îți fă griji nici pentru posesiuni materiale dar nici pentru destinația sufletului tău – Rai sau Iad. Orice grijă creează tristețe și te împiedică să fii cea mai bună versiune a ta. Dacă accepți asta e mult mai ușor să te oferi pe tine însuți altora, să trăiești pentru a îmbunătăți viețile lor. Dăruiește cel mai de preț cadou: timpul tău și atenția ta. Nu o fă pentru o recompensă, nu o fă să strângi karma pozitivă, nu o fă ca să ajungi în Rai. Fă-o pentru tine, pur și simplu. Și pentru ei. Vezi cum o să te simți când schimbi motivul din spatele acțiunilor tale.

Nu pot să cred că există un destin, un fir predefinit pe care îl urmăm și nici că strângem puncte albe pentru fapte bune și puncte negre pentru cele rele și după o vreme primim ce merităm. Și nu cred nici că avem nevoie de salvare, de la ce să fim salvați? De la viața asta minunată pe pământ? Eu cred că prea multă lume (fie ei creștini, budiști, musulmani) se concentrează pe o a doua viață, după moarte, și nu au destulă grijă de această viață și de natura în care trăiesc acuma.

La final, e simplu. Iubește-i pe cei ce te iubesc, respectă-i pe cei ce te respectă, dă-le multiple șanse celor care greșesc față de tine, să îți recâștige încrederea dar până la o limită. Toți restul, lasă-i în pace. Nu are rost să îți consumi energia pentru persoane care nu merită la fel cum nu are rost să îți consumi energia pentru ideologii fără să crezi în ele. Dacă vrei să alegi creștinismul, fă-o dar fii sigur că o faci pentru că așa simți și pentru că poți să te identifici cu ce înseamna creștinismul nu fiindcă așa ți-a spus un anume preot sau așa te-au învățat părinții. Și orice fel de religie, stil de viață, doctrină ai alege, deschide-ți mintea spre ideile altora și nu crede niciodată că deții adevărul suprem. Întotdeauna ia în considerare posibilitatea că s-ar putea să nu ai dreptate. Și respectă alegerile altora chiar dacă nu coincid cu ale tale. Niciodată nu am înțeles cum pot practicanții creștinismului să atace (fie pasiv fie activ) și să considere o greșeală alegerea altora, un păcat, ceva ce trebuie corectat. Alegeți propriul drum și propriul sistem în care să crezi și respectă alegerile altora. Și când vrei să discuți despre ce crezi, fă-o sub forma de conversație și schimb de idei nu sub forma de predică. Nu încerca să mă convingi că ai dreptate strigând mai tare ca mine, vorbind mai repede sau mai mult ca mine sau invocând motive de vârstă, experiență, studii. Vino cu argumente bine definite și lasă-mă să iau singur o decizie dacă sunt de acord cu tine sau nu, nu îmi cere să îți accept ideile pe loc. Și la urma urmei, fii tu însuți, nu fii parte din turmă!