Am fost întrebat recent a ce îmi miroase mie fericirea. Să răspund fără să stau să mă gândesc prea mult, să spun primul lucru care îmi vine în minte pentru că acela e răspunsul perfect. Dacă încerci să răspunzi la această întrebare, nu poți să dai un răspuns simplu, un singur miros, însă tot va fi ceva la care te gândești prima oară. O primă conexiune cu fericirea. După care începi să găsești și alte răspunsuri dar nu vor fi la fel de importante ca acea primă idee.
Sincer nu am fost niciodată foarte bun la identificarea mirosurilor. Nu pot să spun cu sigurantă că ceva miroase a o anumită floare, a zambile sau narcise, pentru că nu îmi sunt destul de cunoscute mirosurile respective. Când inspir un parfum nu pot să spun că miroase a ceva anume sau că e un miros dulce sau acru sau liniștit. De fiecare dată când mă trezesc într-un magazin cu parfumuri și vânzătoare spune ¨Încercați-l pe acesta, e mai dulce¨ mă gândesc când s-o fi pus să le guste pe toate.
Dar să revin la povestea mea. Primul răspuns care mi-a venit în minte a fost unul care aș putea spune că e abstract și care nu o să vă mulțumească. Am răspuns că pentru mine fericirea miroase a Ea. Cine e Ea? Nu contează, nu o cunoașteți. Și dacă o cunoașteți știți despre ce vorbesc. Ea e prietena mea cea mai bună, împreună înfruntăm viața și suferim deodată atunci când nu e deloc nevoie de suferință. Ne ascultăm reciproc, ne înțelegem și ne iubim reciproc într-un fel în care toată lumea susține că nu există, că e imposibil ca un bărbat și o femeie să aibă o relație așa strânsă fără sentimente ascunse sau tensiuni sexuale. Dar asta e problema lor. Însă nu am să intru acum în detalii să o descriu pentru că nu am dreptul să îi distrug corola de minuni prin încercarea de a o încadra în categorii. Tot ce știu e că fericirea miroase a ea. Nu pot să descriu mirosul respectiv, nu pot să spun cu siguranță cu ce seamană dar știu că atunci când îl simt sau când inspir ceva care se aseamănă câtuși de puțin, mă calmează, mă liniștește. Probabil nu e mirosul în sine ci faptul că mirosul acela îmi trezește amintirea Ei și asta mă face să zâmbesc.
Pentru mine fericirea mai miroase și a iarbă proaspăt taiată, a praful care se ridică după o ploaie sau a cărți pe care le cunosc de foarte mult timp. Miroase a plăcintele făcute de bunica, vara, când eram mic. Miroase a fân și a apă de râu. A ceai verde cu iasomie, a noapte cu furtună și cărți interesante. A limonadă cu mentă. Și miroase și a nepoțelul meu. Nu poți să răspunzi simplu la o astfel de întrebare pentru că sunt multe lucruri care la un moment dat poate te-au făcut fericit și ai ajuns să asociezi mirosul respectiv cu noțiunea de fericire. Noțiune abstractă de altfel, care pentru fiecare înseamnă cu totul altceva.
Am decis să merg și mai departe și să încerc să asociez și alte simțuri cu fericirea. Cum sună fericirea? Sună a râs sincer și a plâns de bebeluș. Cel puțin atunci când nu e bebelușul tău. Ți se pare că sună adorabil când plânge un bebeluș până ești în situația de a fi trezit din somn din cauza aceasta. De mai multe ori pe noapte, în fiecare noapte. După aia nici un bebeluș plângând nu ți se mai pare drăguț. Fericirea mai sună și a flori de vară și iarbă mișcate de vânt într-o zi toridă. A cățelul de acasă care te recunoaște de la o distantă impresionantă și începe să latre în întâmpinarea ta. A ploaie de vară. A chitară în fața unui foc de tabară, noaptea. A bușteni trosnind în șemineu. A vocea mamei când te alintă și a prieteni vechi când te salută.
Vizual, fericirea e compusă, printre altele, de rochițe vara, de zâmbete sincere și de expresii timide de ¨rușinare¨ în fața unui compliment. De un rasărit deasupra unui lac sau chiar a mării, de o lună plină într-o noapte răcoroasă. De stele privite de pe o pătură, noaptea, alături de cineva drag. De primele momente când se adună toată familia laolaltă, înainte să înceapă să se certe (deși uneori încep să facă asta înainte să reușiți să ajungeți toți laolaltă). De un picnic într-o zi de primavară, de zile de naștere alături de prieteni dragi sau de nunți și botezuri în familie.
Și am putea să o ținem așa la nesfârșit. Pentru că fericirea e compusă din foarte multe lucruri, foarte multe mirosuri, sunete, imagini vizuale și sentimente, emoții. Cel puțin pentru mine. Pentru că fiecare are o altă variantă de fericire. Și fiecare caută altceva. Cum răspunzi când cineva te întreabă dacă ești fericit? Depinde și cine te întreabă, dar de cele mai multe ori spun că sunt fericit sau evit să răspund spunând că sunt bine deși răspunsul pe care aș vrea să îl dau e că nu, nu sunt fericit. De fapt nu știu exact ce e fericirea și nu știu nici dacă cineva știe cu adevărat. Poate nici nu trebuie să știm, ci precum sensul vieții, trebuie căutat la nesfârșit fără a îl putea găsi vreodată fiindcă dacă găsești răspunsul va însemna sfârșitul existenței.
Fiecare societate în parte înțelege altceva prin fericire și fiecare membru a societății respective are din nou o altă definiție. Majoritatea oamenilor se refugiază în comunități, în religii sau anti-religii, se afundă în muncă sau în studiu sau în exercitarea anumitor vicii. Și întotdeauna m-am întrebat, dacă cineva crede că e fericit înseamnă că e fericit? Oare asta să fie singura chestie de care ai nevoie? Dacă crezi că ești fericit atunci ești? Văd persoane care sunt fericite și mi se pare ciudat doar din cauză că dacă aș schimba locul cu ei, dacă aș fi în situația lor, nu aș putea fi fericit în aceleași circumstanțe. Poate asta și e problema, dacă vei căuta prea multe nu vei găsi nimic.
E absurd când cineva vorbește despre fericire, cum fac eu acum. Pentru că oricât ai încerca să descrii fericirea, nu va fi același lucru pentru receptorii poveștii. Ce spun eu că mă face fericit s-ar putea să nu coincidă cu ce te face pe tine fericit. Și cu cât citești mai multe despre fericire și despre viață cu atât mai mult dai peste tot felu de principii și idei diferite care se bat cap în cap și nu mai știi ce să crezi. Ești fericit dacă îndeplinești condițiile pe care alții spun că trebuie să le îndeplinești ca să fi fericit? Dacă nu o faci, poți să fi fericit fără să fi judecat de alții? Părerea mea e că prima condiție spre fericire și chiar pace e ca toată lumea să renunțe la prejudecăți și preconcepții și pur și simplu să facă ce vor. Ceea ce probabil că ar rezulta într-un haos total. Din păcate nu îmi amintesc exact unde am citit următoarea chestie dar cineva la un moment dat a spus că lumea își formează o părere despre iubire și relații (și eu vreau să extind ideea și asupra fericirii) doar fiindcă au citit despre asta în prealabil sau au văzut povești de dragoste precum Tristan și Isolda sau Romeo și Julieta etc. Înainte să apuce să experimenteze lucrurile aceastea, au deja așteptări formate pe baza unor opere de ficțiune (care la un moment dat au avut la bază niște experiențe reale dar au fost cosmetizate la nesfârșit). Ne formăm idealuri despre iubire sau fericire pe care cu siguranță nu avem cum să le atingem. Și ne mai mirăm că suntem dezamăgiți în cele din urmă…
Vladimir Lunărescu 