Rutina de dimineață sau ceaiul de la ora 9

Nu e ușor sa îți găsești o rutina cu care să începi ziua. E și mai greu să renunți la ea și să te adaptezi la una nouă. O rutină care să te aducă în starea mentală în care să poți să îți faci treaba cu plăcere și în liniște.

Multă vreme rutina mea însemna să mă trezesc dimineața la 7:45, să iau micul dejun, să mă schimb și să ies din casă la 8:15. Apoi umblam până la stația de autobuz, ascultând muzică. Urma să citesc vreme de 30-45 de minute (depinzâClassic_2_bignd de trafic) până ajungeam la birou. Aici, timp de vreo 10 minute mă asiguram că fac un caffé latte perfect la mașina de espresso pe care o avem. Simplul ritual să mă concentrez 10 minute pe mașina de espresso era pauza perfectă să îi permit minții mele să lase deoparte orice poveste aș fi citit pe autobuz și să pot să îmi intru în rolul de la birou, să mă concentrez. Iar cafeaua respectivă îmi trezea toate simțurile și mă scotea din ultimele rămășițe ale stării de somn induse de cartea pe care o citeam.

DSC_0003-2
Prima chestie care a pornit schimbarea de rutină a fost faptul că am renunțat să mai beau cafea – din diferite motive pe care poate le voi aborda într-un alt post. Începusem să beau, în fiecare dimineață înainte să ies din casă, un ceai matcha. Ritualul de vreo 5 minute cât dura să îmi prepar ceaiul îmi asigura liniștea și pacea și mă bucuram de timpul de citire de pe autobuz.

 

Apoi a intervenit schimbarea tipului de transport. Am început să merg cu bicicleta la lucru, care la început nu mi-a fost deloc ușor. Asta a însemnat în primul rând că trebuia să mă trezesc mai devreme iar în al doilea rând că nu mai puteam citi în drum spre lucru. Mi-a luat o vreme să mă obișnuiesc cu noua rutină. Am început să mă trezesc la 7:15, mai târziu am mutat ora de trezire la 7. Plecam de acasă pe la 7:45 – 8 iar în drum spre lucru am început să ascult poDSC_0023-2dcasturi recomandate de un bun prieten de al meu (și pe care vi le recomand și eu din toata inima). The Skeptics’ Guide to the Universe, Radiolab, You Are Not So Smart and Intelligence Squared au început să mă însoțească în fiecare dimineață în drum spre lucru. Ajuns la birou, după ce legam bicicleta în parcare, primul lucru pe care îl făceam era să fac un duș. Din fericire, avem facilitățile necesare să poți să faci un duș dacă vrei si pot să spun că nimic nu e mai folositor. Nu contează cât de frig e afară, dacă plouă sau ninge, faptul că poți să faci un duș cald și să te schimbi în haine uscate te ajută să treci peste orice. Pe când terminam cu dușul, mă schimbam și îmi făceam un ceai se făcea ora 9 deci numa bine începeam ziua cu un ceai Earl Grey (preferatul meu e cel de la Twinings) care mă trezea și mă calma. O călătorie cu bicicleta spre birou, un duș cald și un ceai Earl Grey e metoda mea preferată să îmi încep dimineața și în zilele acelea eram mai eficient ca niciodată.

Din păcate, între timp, bicicleta mea i s-a părut foarte frumoasă și altcuiva. I-a plăcut atât de mult, poate chiar mai mult decât mie, încât a luat-o pe sus, cu lacăt cu tot. Așa că momentan sunt nevoit din nou să folosesc transportul în comun. DSC_0002-3Mă bucur că reușesc din nou să citesc în drum spre lucru dar în același timp îmi lipseste exercițiul fizic de dimineață și dușul revigorant de dinaintea începerii programului de lucru. Dar până îmi voi lua altă bicicletă, mă bucur în fiecare dimineață de o carte bună și, în continuare, de ceaiul de la ora 9. Twinings Earl Grey, bineînțeles.

Anunțuri

Dragul meu turnător

E trecut de miezul nopții. Peste 7 ore trebuie să mă trezesc să plec la lucru și în mod normal ar trebui să dorm deja. Însă nu am reușit să las cartea aceasta din mână și am vrut cât încă am o impresie proaspătă, să scriu despre ea. Soarta face să revin cu recomandare de carte tot al unui membru din familia (sau fosta familie) Liiceanu. Au trecut doi ani și un pic de la ultima recomandare de carte. Nu sunt sigur de ce această pauză, am citit multe cărți bune în ultimul timp. Probabil că tocmai din cauză că nu m-am așezat să scriu ceva despre ele fix după ce am terminat să le citesc și deja a doua zi începusem altă carte și așa a trecut timpul. Oricum, am să încerc să rectific asta și am să încerc sa revin cu mai multe recomandări de cărți.

DSC_0004Dar să revenim la scopul acestei recomandări. Am tot vrut să îl citesc pe Liiceanu. De mai multe ori am stat și am citit fragmente din cărți ale lui, în librării. Am și găsit un citat minunat într-una din cărți deși acum nu îmi mai amintesc care carte era. Dar am să încerc să o găsesc. Vizitând librăria Humanitas pentru a îmi îmbogății biblioteca, am ales să îmi cumpăr 2 cărți de Eliade, 1 de Cărtărescu și 2 de Liiceanu: Dragul meu turnător și Jurnalul de la Păltinești. Citindu-l pe Cărtărescu și al lui carte „ochiul căprui al dragostei noastre” (care merită și ea, la rândul ei, o recomandare și s-ar putea să revin asupra ei) am rămas uimit de anumite detalii asupra vieții din perioada comunistă, din perioada fix dupa comunism, confuzia și nebunia ce i-au luat locul. Nu erau neapărat lucruri nemaiauzite dar totuși te frapează de fiecare dată când le aflii. Și totuși a abordat anumite chestiuni care m-au pus pe gânduri. De exemplu, descriind momentul în care s-au declanșat mineriadele, povestește cum părinții lui erau de acord cu neocomuniștii și că erau de partea minerilor și că din cauza aceasta nu au mai vorbit timp de un an de zile. Și cum situații asemănătoare aveau loc prin toată țara.

După căderea comunismului a existat o perioadă de confuzie în care multe lucruri au fost îngropate și care cum a apucat s-a făcut nevăzut. Simt că îmi lipsesc multe informații din perioada respectivă, multe detalii s-au pierdut în traducere. Nu am avut ghinionul să trăiesc multă vreme în comunism, eram prea mic să am orice fel de amintire din perioada aceea nefastă. Și chiar dacă am crescut cu toții simțind consecințele comunismului, nici măcar nu se compară prin ce au trecut cei care au copilărit în acea perioadă – și din păcate ne-am grăbit prea tare să uitam ce s-a întâmplat.

Dragul meu turnător vrea, în cuvintele autorului, „să stârnească în primul rând perplexitatea: cât de smintită poate să ajungă o lume, pentru ca asemena fenomene să facă parte din țesutul ei intim și din modul ei de funcționare cotidian?”. Cartea e scrisă pe baza Dosarului de Urmărire Informativă în numele autorului, Gabriel Liiceanu, despre care acesta află în 2006. Acest dosar a existat începând cu 9 Septembrie 1971 și a stat deschis timp de 18 ani până când evenimentele din Decembrie 1989 a pus capăt acțiunilor Securității. A mai stat încă 17 ani în Arhivele Securității până când CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității) a făcut publice dosarele din acea perioadă.

Gabriel Liiceanu e luat în vizor prima oară din cauza unei întâlniri cu Cristian Noica. Apare mai întâi în dosarul dânsului, dosarul NICA, ca posibil candidat pentru a fi informator. Face greșeala să primească o bursă în Germania, la Universitatea din Aachen, să studieze în continuare filozofia și din cauza asta își câștigă propriul lui dosar, numit LUNGEANU. Devenit posibil agent al SFI în ochii Securității, se iau toate măsurile de urmărire, infiltrare a anturajului său iar orice cunoscut ajunge să fie și el investigat.

Dragul meu turnător este scrisă sub forma unor scrisori adresate informatorului principal din dosarul autorului, informator cu porecla de „Cristian”. Liiceanu prezintă metodele Securității din perioada respectivă de a infiltra intimitatea „obiectivului” și ai urmări fiecare mișcare. Autorul încearcă să găsească explicații pentru toate cheltuielile inutile de a îl urmări când își cumpără țigări, cafea sau ridichi. Considerat „dușman” din cauza „gândirii periculoase” și a faptului că a intrat în contact cu străini (ce altceva să și faci în străinatate), ajunge urmărit de aproape, îi sunt ascultate convorbirile, interceptate corespondențele, fotografiate toate întâlnirile. Și culmea, nu află nimic despre toate acestea timp de 30 de ani.

DSC_0002Autorul reușește foarte bine să prezinte felurile în care te puteai alege cu un dosar, felul în care Partidul încerca să facă rost de informatori, starea de cultură, inteligență, spirit ai acelor ani. Scrisă cu umorul si absurdul necesar pentru a aborda astfel de scene, Gabriel Liiceanu nu încearcă să fie un erou, un martir al comunismului ci să arate cum un om normal poate să devină „obiectivul” Securității din motive stupide și cum agenții Securității își creeau subiecte de muncă, făceau orice caz să pară important. Zeci de oameni plătiți timp de zeci de ani, sute, mii de ore de benzi înregistrând tot ce se întâmplă în apartamentul de la Intrarea Lucaci, specialiști, informatori, notițe, fotografii, toate din cauză că autorul dorește să traducă texte invechite mai degrabă decât să comenteze asupra tezelor lui Mao, să îl asculte pe Noica, să fi fost în vacanță 10 zile cu o familie germană. Contaminat de ideile lui Noica proaspăt ieșit din închisoare, dosarul GELU LUNGEANU ar fi putut pune bazele unui nou „lot Noica”.

Nu poți să nu te gândești citind rândurile lui Liiceanu cum ar fi fost să trăiești în perioada aceea. Aș fi fost oare un turnător? Care din prietenii mei ar fi cedat presiunilor, fricii constante, tertipurilor Securității și ar fi fost turnători? Oare aș fi ajuns să lucrez pentru Securitate? Îmi e imposibil să îmi imaginez cum ar fi fost să trăiesc sub comunism. Mă gândeam la începutul cărții oare ce s-a întâmplat cu ideea să studiezi Filozofia? Pe vremea când încercam să mă gândesc ce aș vrea să studiez nu a apărut niciodată ca o soluție viabilă. Toată lumea știe proverbul „Dacă tăceai, filozof rămâneai”. Asta e tot ce ne lipsea oare să fim filozofi? Auto-cenzura, controlul? Pe măsură ce am avansat în lectura-mi am aflat mai multe despre ce ajunsese să fie Facultatea de Filozofie pe perioada comunismului și nu mă mir că după Revoluție a ajuns să fie evitată. Devenită instituție de propagandă, orice interes în altfel de filozofie decât cea marxist-leninista putea să îți aducă și ție un dosar precum cel al lui Gabriel Liiceanu. Cărtărescu povestește în cartea sa cum minerii veniți în București în 1990 strigau și fluturau pancarde cu „Moarte Intelectualilor”. Gabriel Liiceanu arată cum în anii `70 studenții, intelectualii nu trebuiau să fie intelectuali, trebuiau să fie tovarăși de nădejde, muncitori. Să fii intelectual, să gândești altfel, să ieși din normalitate, să atragi atenția era ceva de pedepsit, ceva nu era bine cu tine, erai un pericol pentru societatea socialistă. Nu cred că aș fi reușit să trăiesc în felul acela – și totuși când nu ai de ales?

Închei cu încă un citat al autorului: „Nu m-am luat de piept cu dictatorul, nu am scris scrisori la Europa Liberă, nu am răspândit manifeste în cartierele de blocuri ale capitalei, nu am fost expulzat din București. Nu am fost bătut, nu am fost băgat la închisoare și nu am murit acolo. Am fost doar amenințat (prin mesaje intermediate de amici) că pot să îmi perd într-o bună zi toți dinții, am fost doar filat și fotografiat, am avut apartamentul însețat de tehnici de ascultare, casa mi-a fost răscolită sistematic în absență, lucrurile fiind uneori azvârlite demonstrativ pe podea, corespondența mi-a fost integral interceptată, am fost îndosariat și așezat, ca element ostil și dușmănos, pe drumul unui posibil dosar penal în cadrul unui nou lot Noica. Așadar, nu am făcut parte din marea galerie de victime ale comunismului autohton, din moment ce nu am pățit nimic.”

Străin

E al naibii de greu să nu îți găsești locul. Să nu te simți ca acasă. Să te chinui să faci să fie totul bine, să îți construiești un cuib și să nu îl mai simți al tău. Așa se întâmplă când împarți locuința cu un cuplu și nu știi cum să te impui. Când ești „de treabă”. Așa se întâmplă când locuiești în străinătate și încet încet pierzi legături, conexiuni, când distanța și timpul încep să își spună cuvântul. Așa se întâmplă când îți trăiești întreaga viață într-o duplicitate continuă. Când nici măcar tu nu mai știi cine ești cu adevărat.

Oricine poate să îți înțeleagă dorința de a pleca la studii în afară. De a experimenta o altă cultură, o altă societate. Dar în momentul în care îți termini studiile și tu tot nu te întorci acasă, asta nu ți se mai iartă. „Ah, foarte bine face, de ce să se chinuie în România când îi este mult mai bine în afară? Și eu aș fi plecat dacă aveam ocazia.” tot auzi chestii de genu când de fapt se gândesc „Nu înțeleg de ce stă în afară. Fuge de greutăți, alege drumul mai ușor, nu-și iubește țara.”. De parcă ar fi atât de ușor să trăiești în străinătate. Să te rupi în două sau în trei sau în naiba știe câte bucăți. Să îți fie tot timpul dor, să te gândești în fiecare zi „oare e bine ce fac?”. „Da, și eu am stat un an pe afară, cu Erasmus, știu exact prin ce treci”. Nu, nu știi. Nu știi cum e să iesi din studenție și să încerci să te integrezi în societate. O altă societate, una care s-a săturat de imigranți. Nu m-am considerat imigrant cât timp încă studiam. Chiar dacă deja eram plătitor de taxe și salariat și toate cele. Dar între timp am devenit și imigrant.

E al naibii de greu să te întorci în țară, în vizită, și să îți dai seama câte s-au schimbat. Sau câte nu s-au schimbat. Tu te-ai schimbat. Să nu mai reușești să te identifici cu datinile și obiceiurile strămoșești. Să te vezi cu prieteni vechi și să nu reușești să faci altceva decât să depeni amintiri și să realizezi că prea multe s-au schimbat. Din fericire am parte și de contra-exemple, de grupul meu de prieteni din facultate însă și cu ei, lumea lucrează, e ocupată; doar fiindcă tu ți-ai luat concediu și ai venit în vizită nu înseamnă că schimbă prea multe în rutina lor. E greu să îți dai seama că așa va fi de fiecare dată. Că locul tău nu mai e acolo, că ești un exponat pe cale de dispariție pe care prietenii se bucură să îl vadă. Să spună:

– M-am văzut cu Lunărescu!
– Și? Ce mai face?
– Bine, muncește pe afară, îi place. A venit în vizită. I-a crescut părul.
– Are de gând să rămână acolo?
– Zice că nu știe, că mai stă o vreme.

Nimeni nu are timp să afle ce vise ai, ce aspirații ai, ce griji te mai apasă. Și de ce ar face-o la urma urmei? Vă vedeți o dată la juma` de an sau mai rar. Și fiecare crede că pune niște întrebări originale, vrea să afle cum e viața pe acolo. Și fiecare ajunge să întrebe aproape aceleași lucruri până începi să înveți răspunsurile pe de rost. Te duci la următoarea întâlnire cu lecția învățată. „Bună, sunt Lunărescu și trăiesc pe Lună. Nu, nu vin acasă încă, vreau să stau încă vreo 2-3 ani. Da, m-am obișnuit cu viața acolo. Mai greu cu limba dar ne descurcăm cu Limba Universală Internațională. Da, mai sunt și alți români acolo și chiar de toate națiile. Da, câștig bine dar și cheltuielile sunt mai mari. Încă încerc să mă stabilizez. Da, e cu totul altă mentalitate pe Lună. Altfel vezi lucrurile de acolo, de la altitudinea aceea nici nu ai cum altfel. Nu, nu umblă câinii cu colaci în coadă. De fapt, nu există câini vagabonzi, ce să caute pe Lună? Da, și ei au avut experiențe proaste cu români și au glume cum că am fi cerșetori sau hoți. Dar sunt mai deschiși la minte. Nu, nu am prietenă, ce nuntă dom`le?”

E al naibii de greu să te întorci înapoi și să nu îți găsești locul nici acolo. Te duci la lucru și te bucuri să re-începi rutina. Și merge bine la lucru, îți era dor. Dar acasă nu mai e acasă. Și acolo ești străin. Rutina ta nu coincide cu rutina colegilor de apartament. Întotdeauna am vrut să fiu genul de tip de la care prietenii să simtă că pot oricând să îi ceară orice și să știe că au ajutorul și suportul meu și că nu o să le zic niciodată nu. Dar se pare ca am ajuns în punctul în care prietenii s-au obișnuit atât de tare cu asta că nici măcar nu mai simt nevoia să întrebe. Presupun că voi spune da așa că se poartă ca atare.

– Ah, vii în vizită? Ce tare… și unde o să stai?
– Păi la tine, unde altundeva?
– Da? Bine că m-ai anunțat. Și cât stai?
– 3-4 nopți
– Ok, ne vedem Joi

De fapt, am aflat că aproape toată luna viitoare avem musafiri. Cel puțin patru ture de musafiri din ce am numărat eu. Musafirii dorm la mine în cameră bineînțeles, că este loc. Și am canapea. Facem schimb de camere când e vorba de părinți, că sforăi prea tare și nu or să poată să doarmă dar restu pot liniștiți să te suporte.

Și uite așa rutina mea e întreruptă. Într-un moment în care te întorci bulversat din țară și nu vrei altceva decât să îți redefinești normalitatea și rutina, exact de ce ai nevoie e o serie continuă de întreruperi. 7 ture de musafiri in 3 luni.  Așa că te afunzi în lucru și în citit și încerci să îți găsești echilibrul înăuntrul tău. Și începi să te gândești la stâlpii tăi de susținere și îți dai seama că situația nu e așa roz cum credeai. Te gândești la prieteni și la apropiați și te simți străin și singur. Îți dai seama că de fapt așa a fost dintotdeauna, singura diferență e în momentele în care începi să te destabilizezi și observi această singurătate și începi să aluneci.

Odată ca niciodată au fost patru stâlpi de susținere. Nici unul nu era la fel ca celălalt și totuși erau foarte asemănători și de aceea se potriveau să susțină Luna. Toți stâlpii iubeau pisicile. Și le plăcea cultura. Cărțile. Arta. Rând pe rând, au tras Luna de mânecă și i-au arătat tablouri și au dus-o la concerte și la muzee și i-au recomandat cărți. Au subestimat-o, au privit-o de sus – ce poate să știe Luna despre Artă? – și au încercat să o învețe. Și Luna a învățat și a ascultat și a încercat să ignore momentele de subestimare și să ia doar părțile bune din toate întâmplările. Să nu pună nimic la suflet însă nu a fost ușor – la urma urmei era doar o Lună la fel ca oricare alta. Primul stâlp de susținere se numea, simplu, Ea. Ea a fost dintotdeauna acolo, încă din vremea când nu era decât Ea. Și Ea a avut cea mai grea slujbă din lume. Ea s-a chinuit să descopere Luna, să o încurajeze să iasă din umbra Pământului. Pentru că Luna nu poate să lumineze dacă se ascunde – tot ce face Luna este să reflecte lumină, nu să o creeze. Și Ea i-a oferit lumină și împreună au strălucit. Și au suferit împreună și au crescut împreună. Ea a fost dintotdeauna acolo și probabil va fi acolo până la sfârșit. A fost și este obositor, nu e ușor să susții Luna de una singură, e foarte grea Luna. Au apărut crăpături, s-au chinuit împreună să le acopere. Au fost nevoie și de pauze dar aproape tot timpul acestea au făcut mai mult rău și pentru Ea și pentru Lună. Pentru că Ea a descoperit că și ea are nevoie de Lună la fel cum Luna are nevoie de ea. Și încă, încearcă, și în ziua de astăzi, să aibă grijă unul de celălalt, să învețe, să se descopere.

Apoi a apărut cel de-al doilea stâlp, pe numele ei de Stea. Și această Stea locuia și ea pe cer și a simțit și ea aceeași singurătate și suferință. Trăind în întunericul nopții, era văzută ca un obiect întunecat și la început, evitată. S-au tot învârtit ei ce s-au învârtit până să ajungă să se cunoască. Au avut noroc că și Steaua avea un stâlp de susținere comun cu Luna și anume Ea. Încet, au aflat că sunt mai asemănători decât ai crede și că au nevoie de stâlpi de susținere în egală măsură. Au devenit stâlpi unii pentru ceilalți însă distanța nu a fost niciodată ușoară. Degeaba încerca Luna să reflecte lumina spre Stea sau Steaua să lumineze Luna, durează mulți ani să călătorească lumina prin spațiu. Și uneori se mai și pierde. Dar cumva tot au reușit să se regăsească și încearcă în continuare să comunice și să sufere împreună. Sunt mult prea asemănătoare că să nu reușească. Au ajuns să nu se mai susțină ci să se aghețe și să plutească împreună.

Luna a descoperit apoi Dreptatea. Dreptatea era dură și nu era tocmai atât de dreaptă precum i-ar fi sugerat numele. Și s-a chinuit Dreptatea să trezească Luna la realitate și când a căzut Luna, Dreptatea a reușit să o ajute să își revină. Era într-un moment în care Luna era la cea mai mare distanță de Ea iar între Stea și Lună stătea Pământul și nu reușiseră să se găsească. Și Luna s-a îndrăgostit de Dreptate și i-a fost pe deplin recunoscătoare. Și și-a petrecut restul zilelor încercând să răsplătească Dreptatea și să o ajute. A încercat să facă cumvă să se susțină reciproc, cum încercase în trecut și cu Ea și cu Steaua. Dar încetul cu încetul a descoperit cât de diferite erau ele. Și încetul cu încetul nu mai reușea nici cum să formeze o conexiune cu Dreptatea. Legătura dintre ei nu mai era de susținere și a început să doară. Însă, odată, au fost stâlpi de susținere și asta înseamnă ceva pentru Lună. Chiar dacă Luna nu mai e susținută acum și ei doi se chinuie să afle ce se întâmplă.

Nu în cele din urmă, a apărut Căldura. Deja Luna era reticentă să formeze așa ușor legături. Încă cu un gust amar, Luna a evitat să se avânte într-o nouă legătura spirituală. Însă Căldura nu i-a cerut niciodată așa ceva Lunii. Ea a fost doar acolo. Cu o naivitate și o poftă de viață care nu păreau reale. Parcă ar fi vizionat un film pentru copii. Cu doi ochi mari, mai mari decât oricare alții, niște ochi calzi și buni, Căldura a început să îi povestească vrute și nevrute Lunii. Despre cărți, despre filme, despre iubire, despre viață. Și Luna a început să o vadă ca pe o soră mai mare, pe care o admiră și pe care îi e frică să nu o dezamăgească. Și Căldura a început și ea să o admire pe Lună și să îi ofere afecțiune deși Luna nu a înțeles niciodată de ce. Și totuși Lunii îi era frică să nu fie prea frumos să fie adevărat. Și a încercat să o ascundă pe Căldură, și de Ea, și de Stea, și de Dreptate și nu le-a vorbit despre ea, doar din ce și-au dat singure seama.

Și uite așa încearcă Luna să își continue drumul. Mai cade câte un stâlp, mai șchioapătă, se mai chinuie. Se mai trezește singură pe cer fără să își dea seama că e doar fiindcă a trecut de partea întunecată a Pământului și că datorită mișcării circulare naturale, asta e ceva normal și lumina se va întoarce. Îi e dor de Ea, îi lipsește Steaua, se plânge, nu știe ce să facă. Și tot ce i-a rămas de făcut e să construiască un nou stâlp, din cărți, până la Pământ, pe care să se mai așeze când se trezește singură și se panichează…

Spiritualitate

Citeam recent, în sfârșit, Anna Karenina a lui Lev Tolstoy și ajunsesem la un pasaj care m-a pus pe gânduri. Pasajul respectiv îl înfățișa pe unul din personajele principale, Levin, în biserică, reflectând asupra ce înseamnă religia și spiritualitatea pentru el, care se considera un agnostic. De fapt peste tot prin acest roman, extrem de complex și simplu în același timp, se revine la ce înseamnă religia în viețile oamenilor, în educația lor, în acțiunile lor. Romanul descrie o Rusie a secolului 19 scindată între știința noua și educația europeană – care punea știința înaintea credinței și tradiția și educația religioasă – practicată dintotdeauna în Rusia. De-a lungul romanului am ajuns să mă gândesc și eu la propria-mi părere despre spiritualitate, divintate, religie. Am încercat să port o discuție sinceră cu mine însumi, să mă analizez și să îmi dau seama ce cred cu adevărat.

DSC_0414Am crescut într-o familie ortodoxă ceea ce e destul de normal pentru România. Părinții au încercat să păstreze tradițiile și obiceiurile „bătrânești” dar din fericire nu ne-au impus cu tărie această doctrină. Sau cel puțin eu nu am simțit-o niciodată pe pielea mea. Ba dimpotrivă, ei înșiși fiind atrași de alte ideologii spirituale de prin est, ne-au introdus în practici precum Reiki, vindecare cu diferite energii sau lumini sau obiecte, chakre si curățarea lor, și așa mai departe. Au experimentat cu diferite sisteme de credință deși în centrul crezului lor a fost întotdeauna acel Dumnezeu al doctrinei ortodoxe. Am mers în fiecare an la slujba de înviere de Paște, am participat la slujbele religioase de la țară, am sfințit casa în fiecare an după Anul Nou. Și totuși am început să simt că ceva nu e în ordine, pentru mine, de când eram adolescent. Nu am putut niciodată să înțeleg cum o religie care propovăduiește iubirea și pacea poate să creeze atâtea conflicte și durere (mai ales când am citit mai multe despre acțiunile cruciaților creștini). În plus, Ortodoxia susținea că adevărata credință e Ortodoxia și că doar dacă practici acea religie și respecți acel set de reguli poți să ajungi în Rai. Ceea ce înseamna că din punctul de vedere al Ortodoxiei toți catolicii ajung în Iad. În același timp, Catolicismul susținea că adevărata credință e Catolicismul și că doar dacă practici acea religie și respecți acel set de reguli poți să ajungi în Rai. Adică, din punctul de vedere al Catolicismului, toti ortodocșii ajungi în Iad. Și aici mi s-a rupt firul. Adică și dacă cumva am interpretat eu greșit cele două religii, tot te trimite Penticostalismul în Iad pentru că îți faci chip cioplit din icoane. Întotdeauna va exista o altă religie care susține că ajungi în Iad fiindcă nu aparți de doctrina ei. Ceea ce înseamnă ca Iadul este extrem de înghesuit.

Încercând să înțeleg ce se întâmplă și nefiind pregătit încă să îmi definesc un sistem propriu de credință, am început să caut răspunsuri în alte locuri. Am încercat să particip la slujbe din Biserica Greco-Catolică și chiar dacă puteam să mă relaționez mai ușor la felul lor de a practica relația cu Divintatea zi de zi, tot eram nesigur. Însă cine nu e la vârsta aceea? Am fost chiar și la o slujba de pocăiți care m-a șocat în momentul în care toți din sală au început să se scuture în ceea ce ei numesc Botezul cu Duhul Sfânt. Am luat contactul și cu o organizație neo-protestantă non-denominațională care, acum, în retrospectivă, știu că funcționa mai degrabă sub forma de cult și că am trecut printr-o oarecare încercare de spălare de creier (printre altele, am fost informat că motivul pentru care există fosile care par să aibă o vechime de câteva milioane de ani este fiindcă Dumnezeu, când a creeat lumea doar acum câțiva mii de ani, a creeat-o direct cu fosile și peșteri, inscripții în peșteri, canioane, albii de râu și alte așa zise semne ale evoluție – tocmai pentru a ne testa credința).

Au mai trecut anii, am mai citit, am început să simt mai bine cu ce pot să relaționez și în ce pot să cred. Am avut o perioadă în care am încercat din nou să mă re-întorc la Ortodoxie, de dragul familiei și al tradițiilor. Încet, am început să mă îndrept spre agnosticism – acel punct de vedere care susține că nu poți afirma cu certitudine esența obiectivă a lumii, nici măcar (sau în special) când vine vorba de teoria Creaționistă. A început să mă deranjeze orice se bătea cap în cap cu evidențele științifice (și după cum vă așteptați nu am putut să accept teoria că Dumnezeu a pus oase de dinozaur în pământ pentru a-mi testa mie credința în El). Am început încet încet să nu mai văd sensul în anumite practici ortodoxe și nu am mai frecventat biserica decât doar atunci când circumstanțele au cerut-o precum participarea la nunți, botezuri sau mersul în familie la slujba de înviere – tradiția e tradiție și pentru ei e important să particip iar pe mine nu mă doare să fac asta pentru ei. Însă nu înțelegeam niciodată de ce nu se poate ca teoria creaționistă și cea evoluționistă să coexiste? De ce nu pot religiile să acepte că poate Dumnezeu a pornit întregul proces de evoluție?

DSC_0154Apoi am început să descopăr Panteismul sau acea concepție filozofică potrivit căreia divinitatea este identificată cu întreaga natură. Și mi-am dat seama că nu există nici o nevoie de o entitate separată care să fi creeat natura, lumea – de ce nu ar fi putut lumea însăși să se fi creeat? Revenind la reflecția mea asupra propriului set de credințe mi-am dat seama că sunt undeva între agnosticism si panteism. Recent am început sa citesc mai multe despre buddhism însă și acolo sunt unele chestii care nu mă încântă. Dar deocamdată să ne referim la creștinism și la chestiile cu care am crescut, în care am crezut că încă mai cred și mi-am dat seama că nu e adevărat.

În primul rând, de ce trebuie să existe această dualitate în divinitate? Un Dumnezeu răzbunator și unul plin de iubire. Care e logica să ne creeze Dumnezeu în păcat și apoi să își sacrifice propriul fiu ca să ne scape pe noi din păcat? De ce era nevoie de un exemplu de iubire și bunătate pe care să îl urmăm, chiar nu suntem în stare de așa ceva de unii singuri? Spre sfârșitul romanului Anna Karenina, Levin – reflectând la noul scop găsit în viață și anume acela de a se concentra doar pe acte de bunătate, compasiune – spune că „Dacă bunătatea are o cauză, nu mai e bunătate; dacă are o consecință, o recompensă, nici atunci nu mai e bunătate”. Dacă faci acte de bunătate doar fiindcă așa îți cere biserica și nu fiindcă asta simți tu că ar trebui să faci – sunt ele cu adevărat acte de sacrificare a sinelui, de compasiune? Dacă o faci fiindcă tu crezi că doar așa poti să ajungi în Rai și nu fiindcă într-adevăr crezi cu toată ființa că semenii tăi merită aceeași viață ca și a ta și că vrei să îi ajuți atunci ce rost are să faci donații sau să mergi la biserică fără să te gândești cu adevărat la cei care au nevoie de tine? Sunt atâtea și atâtea învățăminte creștine care au fost înlocuite de respectarea datinilor și mersul la biserică și rugăciuni. Din păcate eu nu mai pot să cred că dacă mă rog o să ajut pe cineva care suferă cu mult mai mult decât dacă dau un like pe facebook. Persoana respectivă o sa primească la fel de mult ajutor din ambele acțiuni.

De ce trebuie să existe Diavolul? O entitate negativă pe care putem da vina pentru toate relele din lumea asta. Nu, Diavolul nu te-a făcut să bei și să îți bați nevasta, ai făcut-o fiindcă ești un porc, o persoană oribilă și mersul la spovedanie nu o să te vindece de asta iar păcatul tău nu va fi iertat atât de ușor. Doar fiindcă mergi la biserică nu îți dă dreptul să consideri că ești mai bun decât cerșetorul de la colț care încearcă să supraviețuiască de pe o zi pe alta și judecându-l că cerșește în loc să muncească demonstrează cât de creștin esti de fapt (mai ales când nu știi nimic despre viața lui, prin ce a trecut). Vecinul nu și-a înșelat nevasta fiindcă e un păcătos fără de Dumnezeu ci fiindcă e un cretin iar românca aceea care fură în Spania nu o face la îndrumarea Diavolului sau fiindcă nu frecventează biserica ci o face de nevoie, de plăcere, din obișnuință sau fiindcă cineva o forțează să facă asta (și prin cineva nu mă refer la un înger căzut din Rai care a devenit simbolul a tot ce înseamnă Rău).

DSC_0184De ce trebuie să asignăm tot ce nu înțelegem unor Sfinți și să le numim miracole? Sunt atâtea lucrurile pe care nu le cunoaștem, nu le înțelegem despre natură și despre energiile care sunt peste tot în jurul nostru. Oare singurul răspuns e unul sau religios sau mistic? Sunt de acord că peste tot în jurul nostru sunt energii care ne influențează sau care ne afectează dar de ce trebuie să le numim îngeri – de ce nu fantome la urma urmei? De nu poate să fie pur și simplul natura însăși în jurul nostru? Problema cu creștinismul și alte religii care au o divinitate este că pun omul deasupra naturii și tuturor celorlalte ființe care locuiesc în lumea aceasta. Se consideră că avem un drept de a trăi mai mare decât orice altă ființă vie. Și în aroganța noastră ajungem să rănim planeta însăși și nici măcar nu ne pasă.

Momentan, următoarea explicație are cea mai mare logică pentru mine: ne naștem ca o parte din natură. Cu elemente din natură și datorită circumstanțelor potrivite pentru a apărea o nouă viață. Avem cu toții un suflet, un spirit, o părticică din energia întregului univers. Și prin toți mă refer orice ființă vie. Nu cred că doar oamenii sunt mai speciali în privința asta. Când murim, și corpul nostru se întoarce de unde a venit – acel din țărână în țărână al creștinismului – dar și energia noastră se întoarce de unde a venit, înapoi în univers – nu în Rai sau în Iad depinzând de felul în care ți-ai trăit viața. Cât despre renaștere nu pot să zic cu siguranță că aș crede că se renaște aceeași ființă. Părticica ta de energie, întoarsă de unde a pornit s-ar putea să revină exact la fel, s-ar putea să ia parte la mai multe ființe noi. Știu că această teorie nu lasă loc de vreo noțiune de karma, care să influențeze felul în care te întorci dar din nou nu cred ca e nevoie de un motiv pentru care ar trebui să fim buni și să avem grijă unul de celălalt.

Scopul în viață – ceva ce am căutat de când eram adolescent și în continuare nu am găsit un răspuns complet – este simplu. Trăiește-ți viața cât mai pur și mai plin de bunătate cu putiință. Ajută orice altă entitate să își trăiască și ea viața și să își atingă scopul. La urma urmei când ți se va termina viața te vei reîntoarce în același loc precum toate celalalte entități. Prețuiește natura, prețuiește viața, acceptă moartea ca ceva natural și parte din întregul ciclu și nu încerca să controlezi sau să schimbi prea multe. Nu îți fă griji nici pentru posesiuni materiale dar nici pentru destinația sufletului tău – Rai sau Iad. Orice grijă creează tristețe și te împiedică să fii cea mai bună versiune a ta. Dacă accepți asta e mult mai ușor să te oferi pe tine însuți altora, să trăiești pentru a îmbunătăți viețile lor. Dăruiește cel mai de preț cadou: timpul tău și atenția ta. Nu o fă pentru o recompensă, nu o fă să strângi karma pozitivă, nu o fă ca să ajungi în Rai. Fă-o pentru tine, pur și simplu. Și pentru ei. Vezi cum o să te simți când schimbi motivul din spatele acțiunilor tale.

Nu pot să cred că există un destin, un fir predefinit pe care îl urmăm și nici că strângem puncte albe pentru fapte bune și puncte negre pentru cele rele și după o vreme primim ce merităm. Și nu cred nici că avem nevoie de salvare, de la ce să fim salvați? De la viața asta minunată pe pământ? Eu cred că prea multă lume (fie ei creștini, budiști, musulmani) se concentrează pe o a doua viață, după moarte, și nu au destulă grijă de această viață și de natura în care trăiesc acuma.

DSC_0436La final, e simplu. Iubește-i pe cei ce te iubesc, respectă-i pe cei ce te respectă, dă-le multiple șanse celor care greșesc față de tine, să îți recâștige încrederea dar până la o limită. Toți restul, lasă-i în pace. Nu are rost să îți consumi energia pentru persoane care nu merită la fel cum nu are rost să îți consumi energia pentru ideologii fără să crezi în ele. Dacă vrei să alegi creștinismul, fă-o dar fii sigur că o faci pentru că așa simți și pentru că poți să te identifici cu ce înseamna creștinismul nu fiindcă așa ți-a spus un anume preot sau așa te-au învățat părinții. Și orice fel de religie, stil de viață, doctrină ai alege, deschide-ți mintea spre ideile altora și nu crede niciodată că deții adevărul suprem. Întotdeauna ia în considerare posibilitatea că s-ar putea să nu ai dreptate. Și respectă alegerile altora chiar dacă nu coincid cu ale tale. Niciodată nu am înțeles cum pot practicanții creștinismului să atace (fie pasiv fie activ) și să considere o greșeală alegerea altora, un păcat, ceva ce trebuie corectat. Alegeți propriul drum și propriul sistem în care să crezi și respectă alegerile altora. Și când vrei să discuți despre ce crezi, fă-o sub forma de conversație și schimb de idei nu sub forma de predică. Nu încerca să mă convingi că ai dreptate strigând mai tare ca mine, vorbind mai repede sau mai mult ca mine sau invocând motive de vârstă, experiență, studii. Vino cu argumente bine definite și lasă-mă să iau singur o decizie dacă sunt de acord cu tine sau nu, nu îmi cere să îți accept ideile pe loc. Și la urma urmei, fii tu însuți, nu fii parte din turmă!

Recidivare

Este foarte interesant cât de ușor e să recidivezi când ai crezut că ai scăpat de stările tale întunecate. Sau de un viciu care îți dăunează. Este foarte interesant cât de puțin știm despre noi înșine de fapt. Și totuși cât de simplii suntem. Fiecare dintre noi ajunge să prezinte un model, un șablon, pe care îl repetăm la nesfârșit. Nu vrem să credem asta dar este adevărat.

Sunt printre puținii de părere că o persoană se poate schimba. Evoluăm, ne modificăm anumite caracteristici, obiceiuri, reacții. Și totuși sunt unele chestii imprimate cine știe când în felul nostru de a fi, care își tot scot capul la iveală. Încerc tot timpul să mă observ, la fel cum o fac cu alții – dar bineînțeles că e mult mai greu când vine vorba de sine. Încerc să îmi înțeleg reacțiile, acțiunile, gândurile și să descopăr cauza directă, ce îmi declanșează stări specifice. Și atunci când nu îmi place ce descopăr în analiza-mi, încerc să forțez o schimbare, să înregistrez undeva în subconștient că data viitoare trebuie avut grijă să nu mai aibă loc aceeiași reacție. Și totuși uneori parcă aș fi un copil mic, care nu înțelege. Ca de obicei, e mai ușor cu teoria decât cu practica.

Nu am mai scris de mult timp pe aici. Nu mi-a venit să cred cât timp a trecut de la ultima postare și mai ales cât timp a trecut de când am început proiectul acesta – orice ar fi el. O încercare de intelectualitate, de a-mi oferi un scop, de a mă ascunde, de a pretinde a fi ceva ce nu sunt. Întotdeauna mi-a fost mai ușor să comunic pe cale virtuală. Normal că e mai ușor să comunici când nu îți vezi interlocutorul.

S-au întâmplat multe în ultimele 10 luni. Ultima oară menționasem că în sfârșit răsare luna, că apare lumina încetul cu încetul. Și a fost într-adevăr așa, încetul cu încetul. Multe schimbări, locuință nouă, slujbă nouă, în sfârșit un subiect de dizertație. Sentimente contradictorii față de moartea unui bunic, fiindcă se chinuia groaznic. Tristețe si dramă. Noi oportunități și multe călătorii. O nouă zi de naștere groaznică. Depresie, una înceată și lungă. Cea mai groaznică de până acum. E interesant cum în același timp poți să știi că depresia asta e doar o fază și că vei reuși să ieși din ea și că totul va fi bine dar că este un zid între tine și aceea variantă a ta care a reușit să iasă din depresie. Și totul depinde de care parte va câștiga lupta. Și aproape că a câștigat-o partea greșită. Gânduri nefaste și sentimente greșite. Singurătate și disperare. Terminarea dizertației, avansare în slujbă, lumină. Din nou, sentimente contradictorii și tristețe din cauza singurătății.

Cine mai știe care variantă e ceea reală și care e falsă? Varianta depresivă care încearcă să găsească un sens pentru viață și simte cum bucățică cu bucățică spiritul său se destramă, care ajunge să aibă o atitudine de acceptare față de moarte și se chinuie groaznic să avanseze în viață? Sau varianta energică, muncitoare și cu încredere în sine, care iubește să citească și să bea ceai și care simte ceva liniștitor în singurătate, care încearcă să avanseze cum poate fără să deranjeze pe nimeni altcineva? Două variante care tot alternează, un cerc vicios, fără sfârșit. Și totuși parcă de fiecare dată când se face schimbarea către întuneric, e tot mai greu să te întorci.

Și e atât de ușor să recidivezi. Cineva drag te îndepărtează inconștient, te împinge. Cauți alinare și dai doar de ziduri și descoperi că și alte persoane dragi te îndepărtează. Te simți tot mai distant și începi din nou să te întrebi ce ai făcut greșit, și aluneci. Și totul depinde de dacă este cineva care să te prindă de mână și să te tragă înapoi sau dacă ai reușit să înveți să dansezi și să transformi grațios alunecarea într-o schemă de dans și să nu lași pe nimeni să știe ce s-a întâmplat de fapt. Și inevitabil ajungi să te închizi tot mai mult și să speri că o să fie bine în cele din urmă. Asta dacă a câștigat lumina.

P.S. Nu pot să nu observ ce tentă sumbră are blog-ul acesta. Ai putea spune ca e chiar depresiv. Ar trebui făcut ceva în privința aceasta.

Răsare luna

Uneori o eclipsă ţine foarte puţin timp. De fapt, de obicei, o eclipsă lunară ţine câteva ore. Bineînţeles, eclipsa apare doar când este lună plină. Cea mai rară eclipsă lunară este eclipsa de lună albastră. Se pare că o astfel de eclipsă are loc doar de 11 ori într-un mileniu. Ultima eclipsă de lună albastră a fost pe 31 Decembrie 2009 şi cine ştie când a avut loc cea dinaintea ei.

Şi totuşi, uneori, eclipsa poate să ţină chinuitor de mult. Luna-mi albastră mi-a fost sub eclipsă timp de 3 luni. Şi eclipsa s-a instalat încet de tot, timp de o lună, înainte ca luna să-mi fie complet acoperită. Au fost 4 luni nefaste, 4 luni chinuitoare, 4 luni încete şi grele. Şi îmi era frică să nu mai dureze cel puţin încă o lună până când răsare luna din nou şi luminează în noaptea-mi.

Din fericire o serie de evenimente şi veşti bune arată că luna a început deja drumul spre locul ei de drept – sus pe cer, veghând asupra noastră, asupra lor, având grija de cei dragi. Încă nu a ajuns acolo sus de tot dar e pe drumul cel bun şi sper să o revăd cât de curând. Speranţa a reînviat…

Nefast

Nu am mai trecut de foarte multă vreme pe aici. Mult prea multă vreme. S-au întâmplat multe, a fost o perioadă tare nefastă care încă nu s-a încheiat. Una din întâmplările idioate care au avut loc în ultimele luni, care m-a pus pe gânduri, a fost sinuciderea unui văr îndepărtat. Nu îl cunoșteam prea bine, nu îl mai întâlnisem de foarte mult timp dar tot era un membru al familiei noastre.

Ce m-a pus pe gânduri nu a fost actul în sine, nici speculațiile presei care tot timpul găsesc aceleași posibile motive (sau o dramă romantică sau datorii la jocuri de noroc, probleme cu pariatul și așa mai departe) nici măcar încercările familiei de a sugera că nu a fost vorba de sinucidere ci a alunecat. Probabil nimeni nu știe cu adevarat ce s-a întâmplat nici nu va știi vreodată.

Nu m-au pus pe gânduri nici reacțiile părinților mei care știind că trec printr-o perioadă nefastă m-au sunat îngrijorați să îmi amintească de faptul că pot vorbii despre orice cu ei și să le cer ajutorul dacă am nevoie. Îngrijorați sa nu fac vreo prostie. Nu îi pot blama, am făcut la fel și când mama unui prieten bun a murit de cancer și când tata altui prieten a murit de infarct. I-am sunat și i-am rugat să aibă grijă de ei, să meargă la control, să fie sănătoși. E o reacție naturală, vrem să avem grijă unii de alții și ne place să ne îngrijorăm. Mai ales când ești atât de departe de ei, îți faci probleme din orice.

Ce m-au pus pe gânduri au fost reacțiile anturajului lui, a prietenilor lui. Te-ai întrebat vreodată ce s-ar întâmpla dacă ai muri? Cum ar reacționa cunoștiințele tale? Câtă lume începe cu nu te vom uita niciodată, nu există nimeni ca tine, ne vei lipsi pentru totdeauna și așa mai departe. Te-ai întrebat vreodată câte din acele afirmații sunt sincere? Ce ar avea cei din jurul tău de spus despre tine? Câte persoane ar găsi explicații foarte ușor pentru ce s-a întâmplat? Știam că se va ajunge aici, așteptam doar să se întâmple. Te-ai gândit pe câți i-ai dezamăgi? Pe câți i-ai întrista? Câți ți-ar simți cu adevărat lipsa și pe câți i-ai pune pe gânduri?

Culmea, mă uitam la Cloud Atlas în seara aceasta și una din replicile din film era exact ceva la care m-am gândit în ultimul timp. Multă lume considera sinuciderea a fi un act de lașitate, calea ușoară, când de fapt este un act de curaj. Unul idiot și stupid, inutil, dar curajos. Nu poate fi ușor să renunți la tot.